Mă întreb dacă fotografia a fost vreodată despre a opri timpul. Cred că nu. Timpul își vede mereu de drum. Poate că fotografiem doar pentru că, din când în când, viața ne oferă o clipă atât de sinceră, încât ne este teamă să o lăsăm să treacă fără să-i mulțumim. Există o clipă în fiecare întâlnire în care omul din fața ta încetează să mai joace vreun rol. Este atât de scurtă, încât aproape o ratezi. Dar dacă ai norocul să o vezi, îți dai seama că nu fotografia ai căutat-o de fapt, ci adevărul acela tăcut pe care oamenii îl arată doar pentru o fracțiune de secundă. Poate că asta caut de fiecare dată când ridic aparatul la ochi. Nu perfecțiunea. Nici frumusețea. Ci acel moment rar în care un om uită să se protejeze de lume și, pentru o clipă, are curajul să existe așa cum este. lar dacă reușesc să păstrez ceva din clipa aceea, nu simt că am făcut o fotografie. Simt că am fost martor la ceva ce nu se va mai întâmpla niciodată în același fel.